Timp Primenit > Întoarcerea la un ritm în care viața are loc
Un cerc de prieteni în scădere este primul diagnostic teribil al unei vieți în profundă dificultate: de suprasolicitare, de prea mult accent pe identitatea profesională, de uitare
Dialogul constant între realitate și iluzie, moderat de utilizarea limbajului, este ceea ce poetul și filosoful David Whyte explorează în Consolations: The Solace, Nourishment and Underlying Meaning of Everyday Words — o carte remarcabilă „dedicată CUVINTELOR și frumoasei lor incertitudini ascunse și atrăgătoare”. Whyte — care a cuprins anterior în înțelepciunea sa complexități ale existenței precum ce se întâmplă când iubirea dispare și cum să rupem tirania echilibrului dintre viața profesională și cea personală — construiește un dicționar alternativ care ne invită să ne împrietenim cu cuvintele în sensul lor cel mai dimensional, trezindu-ne la semnificațiile mai profunde și adesea contraintuitive din spatele superficialităților semantice și a termenilor vag definiți precum durere, frumusețe și alinare.
Whyte alege 52 de cuvinte obișnuite, același număr ca și cărțile de joc dintr-un pachet standard — poate o sugestie subtilă că cuvintele, la fel ca cărțile, sunt capabile de iluzie la fel de mult ca și de magie: două fețe ale aceleiași monede, alese de ceea ce noi înșine aducem dualității. Printre cuvintele pe care Whyte le înnobilează cu o înțelegere mai luminoasă se numără cele care conotează cele mai complexe conversații dintre inimile umane: prietenia, iubirea — atât necondiționată, cât și cea neîmpărtășită — și suferința. Despre prietenie — pe care Emerson o considera fructul suprem al „adevărului și al tandreții”, Aristotel actul generos de a ne oglindi reciproc, Thoreau miza grandioasă pentru care se joacă jocul vieții, iar C.S. Lewis „unul dintre lucrurile care dau valoare supraviețuirii” — Whyte scrie:
PRIETENIA este o oglindă a prezenței și o mărturie a iertării. Prietenia nu numai că ne ajută să ne vedem prin ochii altuia, dar poate fi menținută de-a lungul anilor numai cu cineva care ne-a iertat în repetate rânduri greșelile, așa cum și noi trebuie să găsim în noi înșine puterea de a-i ierta la rândul nostru. Un prieten ne cunoaște dificultățile și umbrele și rămâne alături de noi, fiind un companion mai mult pentru vulnerabilitățile noastre decât pentru triumfurile noastre, atunci când suntem sub strania iluzie că nu avem nevoie de el. Un curent subteran al prieteniei adevărate este o binecuvântare tocmai pentru că forma sa elementară este redescoperită din nou și din nou prin înțelegere și milă. Toate prietenii, indiferent de durata lor, se bazează pe iertare continuă și reciprocă. Fără toleranță și milă, toate prietenii mor. […]
De-a lungul anilor, o prietenie strânsă va dezvălui întotdeauna umbra din celălalt la fel de mult ca și din noi înșine. Pentru a rămâne prieteni, trebuie să-l cunoaștem pe celălalt și dificultățile sale, chiar și păcatele sale, și să încurajăm ce este mai bun în el, nu prin critică, ci prin abordarea părții sale mai bune, a laturii creative de vârf a încarnării sale, descurajând astfel subtil ceea ce îl face mai mic, mai puțin generos, mai puțin el însuși.
Și totuși, prietenia este un har meritat, care ne cere angajamentul neîncetat de a fi prezenți și de a fi martori unul pentru celălalt, iar și iar.
Dinamica prieteniei este aproape întotdeauna subestimată ca forță constantă în viața umană: un cerc de prieteni în scădere este primul diagnostic teribil al unei vieți în profundă dificultate: de suprasolicitare, de prea mult accent pe identitatea profesională, de uitare a celor care vor fi acolo când personalitățile noastre blindate se vor confrunta cu inevitabilele dezastre naturale și vulnerabilități întâlnite chiar și în cea mai obișnuită existență. […]
Dar, indiferent de virtuțile medicinale ale faptului de a fi un prieten adevărat sau de a menține o relație strânsă și de lungă durată cu o altă persoană, piatra de încercare supremă a prieteniei nu este îmbunătățirea, nici a celuilalt, nici a sinelui, piatra de încercare supremă este mărturia, privilegiul de a fi văzut de cineva și privilegiul egal de a ți se acorda dreptul de a vedea esența celuilalt, de a fi mers alături de el și de a fi crezut în el, și uneori doar de a-l fi însoțit, oricât de scurtă ar fi fost perioada, într-o călătorie imposibil de realizat singur.
Știința care încetinește: Studii care susțin tihna și viața mai așezată
🧵 Pur și simplu: fashion cu calm
Într-o lume saturată de fast fashion, un studiu MDPI (2022) ne arată că ritmul lent în modă nu înseamnă doar sustenabilitate — ci și bunăstare personală. Cercetătorii au chestionat 763 de consumatori din medii urbane din China, folosind modelul PERMA, care include emoție pozitivă, angajament, relații, sens și realizări.
Slow fashion – adică haine personalizate, de calitate, durabile – s-a dovedit un predictor puternic al:
Angajamentului în alegerile vestimentare,
Sensului personal transmis de obiectele pe care le purtăm,
Realizării resimțite atunci când investim în piese cu valoare.
Fast fashion, în schimb, corelează negativ cu aceleași stări de bine .
Autorii identifică trei caracteristici-cheie care prelungesc viața hainelor: design atemporal, ușurință în întreținere și versatilitate — elemente care oferă sentimentul că haina „merită purtată” pentru mult timp .
👉 Concluzie: Slow fashion nu e doar un trend eco — e o practică care te conectează la alegeri cu sens, te ajută să simți că investești în tine și în valori – nu doar într-un impuls trecător.
💬 Reflectează: Când ai simțit ultima dată că o haină te reprezintă cu adevărat și a adus bucurie, dincolo de trendul de moment?
Biblioterapie cu Laura
Mi-am început săptămâna călătorind alături de personajele lui Eshkol Nevo în Ierusalim și Tel Aviv, în ultimul său roman publicat în acest an la Humanitas Fiction, Un barbat intră în grădina paradisului. M-a atras stilul autorului pe care l-am descoperit anterior în Simetria dorințelor și în Trei Etaje.
Eshkol Nevo, născut la Ierusalim în 1971, a studiat copywriting la Colegiul Tirza Granot și psihologia la Universitatea din Tel Aviv. Astăzi deține cea mai mare școală privată de scriere creativă din Israel și este considerat mentorul unei generații de scriitori în formare alături de Zeruya Shalev.
Stilul de scriere și construcția celor trei povestiri, care alcătuiesc romanul, amintește de Trupul Sufletului a Ludmilei Ulitkaia, de care v-am vorbit în săptămânile trecute, și mi se pare potrivit cititorilor cărora le place să fie provocați de descoperirea demarcațiilor dintre realitate, lumea conștiinței și imaginație.
Romanul, bestseller în Israel, Un bărbat intră în grădina paradisului este un roman polifonic, în care confesiunea scrisă devine martor, judecător și uneori singura formă de intimitate posibilă. Trei mărturisiri. Trei conștiințe în criză. Trei povești de iubire neconvenționale care se întrepătrund în jurul unei întrebări nerostite: Cine suntem cu adevărat atunci când nu mai putem ascunde nimic?
Când Omri, recent divorțat în căutarea echilibrului, deschide ziarul și vede chipul unui cunoscut, pierdut într-un accident tragic, un vârtej de amintiri, emoții și întrebări îl împinge într-o călătorie cu final neașteptat. Doctorul Caro, văduv, cu doi copii, începe o relație mentor-ucenic cu tânăra rezidentă, însă acuzațiile de comportament neadecvat aduse amenință să-i distrugă cariera și reputația.
Doar hazardul, în cea mai neașteptată formă a sa, pare a aduce o rezolvare. Helly își pune povestea pe hârtie, la poliție: soțul ei a dispărut, ancheta o vizează direct, iar declarația ei dezgroapă vinovății și oferă o posibilă eliberare. Cu luciditate și empatie, Eshkol Nevo construiește un puzzle pe trei voci, aparent străine unele de altele, dezvăluind spațiile fragile dintre ceea ce trăim și ceea ce alegem să arătăm lumii.
Nevo și-a conceput povestirile ca pe nițte thrillere miniaturale, sugerând chiar din primele rânduri realitățe care încep să se fisureze și să fie chestionabile. Trei fire narative distincte, dar care comunică subteran, prin ecouri despre limita dintre viață și moarte, despre iubire în diversele ei forme, despre relații subminate de răni primordiale, despre rupturi, bariere interioare și goluri ce așteaptă să fie umplute. Acele bariere pe care, în cursul vieții, încerci să le treci, reușind aparent, dar eșuând în profunzime, acele rupturi care nu pot fi reînnoite, parcursuri paralele ce nu se pot întâlni.
Muzica e momeala de la capătul undiței aruncate în adâncul sufletului nostru, care scoate de acolo tot ce s-a scufundat.
Tata m-a învățat să nu-mi pierd direcția. Tata m-a învățat că matematica este de fapt filozofie. Tata m-a învățat că pantofii trebuie să fie mai întâi comozi. Tata m-a învățat că va câștiga cine face lucrurile cu plăcere. Tata m-a învățat să îmi leg șireturile cu un nod special, care nu se desface niciodată. Tata m-a învățat că nu este rușine să ceri iertare. Tata m-a învățat că cel mai important lucru dintre toate este că ai voie sa râzi. Tata m-a învățat că a spune adevărul e important, dar a nu jigni oamenii uneori este mai important. Tata m-a învățat că a iubi înseamnă să fii vulnerabil. Dar nu e un pretext să nu iubești. Tata a murit acum zece ani și cu fiecare zi ce trece mi-e din ce în ce mai dor de el.
Pe duminica viitoare🌞, bucurați-vă de vară🍨!
O altă fațetă a celei de-a treia porți a durerii este pierderea legăturii noastre cu natura. Nu mai trăim într-o intimitate senzorială cu vântul, râurile, ploaia și cântecul păsărilor. Pentru mulți dintre noi, vocile lumii sălbatice s-au estompat, s-au îndepărtat din minte și imaginație. Filosoful Thomas Berry a spus că am devenit autiști față de lume și am încetat să mai înregistrăm cântecele și stările de spirit ale planetei cântătoare. Biologul uman Paul Shepard a spus: „Durerea și sentimentul de pierdere, pe care le interpretăm adesea ca un eșec al personalității noastre, sunt de fapt un sentiment de goliciune acolo unde ar fi trebuit să întâlnim o altă realitate frumoasă și stranie”.
Greutatea pe care o are această afirmație mă uimește. Eram meniți să avem o relație pe viață cu o „realitate frumoasă și ciudată”. Trebuia să fie o prezență continuă, nu ceva ce surprindem cu aparatul foto în timpul vacanței în Yellowstone sau ceva ce urmărim pe Nature Channel. Shepard a vorbit cu fermitate și în repetate rânduri despre modul în care alte creaturi ne-au modelat și ne-au făcut umani, despre modul în care lecțiile coiotului și iepurelui, șoarecelui și șoimului ne-au învățat valorile fundamentale și cum să trăim într-un mod durabil. Animalele au fost primele lucruri pe care le-am descris în picturile rupestre și în picturile din peșteri, primele pe care le-am evocat în mituri și povestiri. Modul lor de viață a fost esențial nu numai pentru supraviețuirea noastră, ci și pentru formarea sufletelor noastre.
Acum, într-o clipă, conversația eternă a fost redusă la tăcere pentru marea majoritate dintre noi. Nu mai există întâlniri zilnice cu pădurile sau preriile, cu turmele de elani sau bizoni, nu mai există o legătură continuă cu arborii manzanita sau cu gaițele. Miturile și poveștile despre isprăvile corbului, curajul șoarecelui și istețimea vulpii au dispărut. Ceilalți s-au retras și au dispărut practic din atenția, mintea și imaginația noastră. Ce se întâmplă cu viața sufletului nostru în absența celorlalți? Shepard spune că ceea ce apare este o goliciune plină de suferință. Câtă dreptate are. Și a fost înțelept să recunoască tendința noastră de a atribui goliciunea unui „eșec al personalității noastre”.
Francis Weller, The Wild Edge of Sorrow. Rituals of Renewal and the Sacred Work of Grief
Labirintul
🌱Astăzi o Parte din mine este curioasă și vine la întâlnirea din mini-podcastul Timp Drămuit cu o meditație inspirată din IFS (Sistemele Familiale Interne). Meditația este preluată din cartea Tamalei Floyd, Listening When Parts Speak, și evidențiază modul în care am experimentat conducerea din Sine și calitățile conducerii din Sine în viața noastră. Audiție în tihnă și 🌿😌#timpdrămuit!
IFS (Sisteme Familiale Interne) și DSM: O Punte între Diagnostic și Psihologia Umanistă
🪺Continui să explorez Sistemele Familiale Interne (IFS), o abordare inovatoare în psihoterapie care ne invită să recunoaștem și să interacționăm cu diversele Părți din lumea noastră interioară. Descopăr cum modelul IFS (Sistemele Familiale Interne) poate transforma înțelegerea diagnosticelor DSM, oferind o abordare empatică, umanistă și ne-patologizantă asupra sănătății mintale, axată pe Părți, Poveri și vindecare interioară. #sistemefamilialeinterne
Pe cont propriu: Manifest pentru normalizarea psiho-educației
Chiar dacă nu există o rețetă universală de a contracara efectele negative ale unei astfel de stări, există reguli care pot face ca emoțiile să nu influențeze rezultatul examenului. Acest stres este o normalitate, mai ales la vârsta de 14 ani, când creierul prefrontal nu este deplin format, nu avem suficiente pârghii să gestionăm emoțiile și, în general, lumea interioară. O formă de evaluare cu un impact atât de puternic este firesc să scoată la lumină mult stres. Eu recomand ca, atunci când începi pregătirea academică pentru examen, în paralel, să începi pregătirea psiho-emoțională. Așa cum treci prin materie, o reiei, o structurezi, te familiarizezi cu ea, în același mod să te familiarizezi și cu emoțiile tale legate de ceea ce reprezintă examenul pentru tine. Un copil care merge la un examen percepându-l ca fiind un dușman de care trebuie să se apere, nu un spațiu în care are încredere că va da ce are mai bun, nu are cum să nu meargă spre blocaj sau spre agitație. Putem să lucrăm în așa fel încât examenul să nu mai fie o amenințare la propria valoare, adică, dacă nu l-a luat, s-a prăbușit lumea!
Vine Pe cont propriu cu întrebări la care nu răspunde niciun manual, cu vortexul anxios al examenelor, cu studii despre școli educate în privința traumelor, cu deprinderea de a gândi ce se întâmplă cu tine, de a te gândi la tine, cu filme de vară pentru tineri, cu amânarea judecății și spusul cu voce tare, cu anumite conflicte din noi și reglarea lor, cu modelul IFS în școli, cu o școală toxică și o școală în terapie, cu reuniunea profesorilor la 20 de ani de vechime în sistem și o poveste de supraviețuire care așteaptă să fie spusă. #pecontpropriu #traumadineducație #traumadinşcoli
Sub cerul Buzăului adună povești din inima comunității și evenimente care pun în lumină viața frumoasă a orașului și a oamenilor săi. #povestidincomunitate #evenimentedinoras
Amintirile scad inflamația în corp: invitație la reflecție
Te invit să te oprești, chiar și pentru câteva clipe. Să închizi ochii, dacă simți. Să respiri adânc și să lași simțurile să te conducă în interior. Răspunde, în gând sau în scris, la aceste întrebări. Nu există răspunsuri corecte sau greșite – doar amintiri care vor să fie trezite:
Ce miros simțeai în copilărie când mergeai desculț prin iarbă sau pe lângă o pădure – și ce stare îți aduce?
Îți amintești aroma aerului de munte dimineața devreme, poate într-o tabără sau vacanță? Cu ce o asociezi?
Ce miros de mare, alge, nisip fierbinte sau cremă de soare te trimite înapoi la o vară pe care n-ai vrut s-o uiți?
🪄Eu mă joc cu amintirile și poveștile minții în ghidul terapeutic pentru profesori, Îmblânzirea anxietății. #psihoeducație #sănătatemintală
Cătinelul meu
🪭Împreună cu Irina, Camelia, Florina și Raluca, am creat ONGul Cătinel. În Cătinel vorbim despre conștientizarea efectelor trăitului pe repede înainte și promovăm trăitul Cătinel cu soluții ce țin de sănătate (fizică, emoțională și mintală), mediu, educație și cultură. Vrem să aflăm cum simți tu trăitul pe repede înainte și cum experimentezi trăitul Cătinel. Lasă-ne câteva fărâme din trăirile tale.
🍥În Cătinel o avem ca membră fondatoare pe Raluca Trufin, fashion designer și profesor de arte vizuale. Raluca s-a alăturat ONG-ului Trăim Cătinel pentru că îl vede ca pe o ancoră într-o mare agitată de oameni, pentru oameni. În weekend-uri și în vacanțe, Raluca zboară. Merge pe munții României și câștigă zile, cum spune ea. Iubește verdele pădurii și se lasă cucerită de măreția culmilor în liniște. Din întâlnirile ei cu cerul, împarte cu cititorii Timpului Primenit instantanee de privit și găsit cu privirea acele detalii care ajung până la noi. Imaginea săptămânii vine însoțită de întrebarea Ralucăi:
