Timp Primenit > Nu putem trăi lent într-o lume construită pentru viteză
Bunătatea și mila sunt medicamente liniștitoare în camera regretului.
România, țara pisicilor: cum ne remodelează animalele de companie relația cu singurătatea
Într-o eră în care singurătatea afectează aproape jumătate dintre adulți—cu efecte asupra sănătății comparabile cu obezitatea, boli cardiovasculare, demență și accident vascular cerebral—a avea un animal de companie pare un remediu neașteptat împotriva izolării sociale. Dar relația dintre singurătatea umană și companionul animal este mult mai complexă și fascinantă decât simplul „animalele ne fac să ne simțim mai bine".
Cercetările recente dezvăluie un adevăr surprinzător: oamenii care formează cele mai puternice legături emoționale cu animalele lor se confruntă adesea cu cele mai mari dificultăți în relațiile umane. Studiile demonstrează în mod constant că indivizii cu stiluri de atașament nesigur—cei care consideră relațiile umane provocatoare—dezvoltă conexiuni emoționale deosebit de intense cu animalele de companie. Nu este o slăbiciune; este adaptare.
Relația dintre animale și singurătate sfidează explicațiile simple. Mai degrabă decât să vedem animalele de companie ca antidoturi universale împotriva izolării, trebuie să le recunoaștem ca parte a unui ecosistem complex de sprijin social. Abordările cele mai eficiente combină compania animalelor cu conexiunea umană, activitatea fizică și angajamentul real în propria viață.
Viitorul abordării singurătății se află probabil nu în alegerea între compania oamenilor și cea a animalelor, ci în integrarea atentă a ambelor în sisteme cuprinzătoare de sprijin care recunosc modurile profunde în care animalele au modelat dezvoltarea emoțională și socială umană de-a lungul istoriei.
Alexandra Gătej, Habits by Republica
Orașele care ne permit să trăim lent
Într-o lume în care „n-am timp” a devenit o mantră zilnică, un nou studiu publicat în 2024 în Humanities and Social Sciences Communications vine cu o întrebare curajoasă: Cum arată o comunitate în care oamenii pot trăi încet?
Nu doar metaforic — ci la propriu: mai mult mers pe jos, mai puțin stres, mai multă conectare cu locul în care trăiesc.
📘 Studiul, intitulat “Building sustainable slow communities: evaluation of built environment factors for walking, jogging, and cycling leisure activities in Shanghai” (Zhong, Li & Dong, 2024), analizează cum mediul urban în care trăim ne influențează ritmul de viață și sănătatea.
🔍 Ce au descoperit?
Cercetătorii au analizat 15 factori de mediu urban (precum densitatea populației, accesul la transport, spațiile verzi și zonele comerciale) și au măsurat impactul lor asupra activităților lente: mers, alergat ușor și ciclism de agrement.
🧭 „Built environment factors significantly shape the intensity and frequency of slow leisure activities”
– Zhong et al., 2024
Cele mai favorabile pentru viața lentă s-au dovedit:
densitatea moderată a populației,
accesul facil la mijloace de transport (dar nu aglomerat),
spațiile verzi pitorești și
apropierea de școli și facilități educaționale.
Surprinzător sau nu, zonele comerciale dense și blocurile înalte au redus semnificativ nivelul de activitate lentă.
👣 Trăitul lent nu e doar o alegere personală
Poate părea că viața lentă ține de voință individuală, dar acest studiu arată contrariul:
spațiul în care trăim poate fie să încurajeze, fie să saboteze ritmurile firești ale corpului și sufletului.
„A sustainable slow community enhances both physical and mental wellbeing by optimizing the built environment to foster restorative activities.”
– Zhong et al., 2024
🎯 De ce contează pentru noi?
Ca psiholog și educator preocupat(ă) de slow living, știu cât de adesea vina pentru epuizare e pusă pe umerii individului. Dar studiile precum acesta ne reamintesc: nu putem trăi lent într-o lume construită pentru viteză. Avem nevoie de orașe care ne permit să ne încetinim pasul fără vină. De infrastructură care face loc respiro-ului. De cartiere care nu ne ard nervii, ci ne hrănesc ființa.
💬 Dacă ai un loc în care simți că poți respira cu adevărat – fie că e o alee cu tei, o stradă liniștită sau o grădină comunitară – scrie-mi. Acestea sunt semințele slow livingului real, nu doar visat.
Biblioterapie cu Laura
Un roman la care mi-a rămas gândul mult timp după ce i-am încheiat lectura a fost Ochii Monei a lui Thomas Schlesser publicat anul trecut la Humanitas, în cadrul colecției Raftul Denisei.
Au fost multiple aspecte care m-au impreionat, de la modul de scriere al autorului, la maniera prin care „a tradus arta” și misterele operelor pentru cei neinițiați în tainele profunde ale picturii, dar iubitori de frumos, la vasta cultură artistică a lui Schlesser, la cadrul ales pentru acțiunea romanului și poate a contat 🙃 și faptul că la scurt timp dupa citirea cărții am vizitat muzeul Luvru și Orsay și m-am bucurat mai asumat și cu sens la privirea anumitor tablouri.
Thomas Schlesser este istoric al artei, scriitor, directorul Fundației Hartung-Bergman, profesor la École Polytechnique și autor al unor importante lucrări despre artă. S-a născut la Paris, în 1977. După studii de istoria artei la Haute école d’études en sciences sociales, încheiate în 2006 cu o teză despre opera lui Gustave Courbet, devine profesor și participă la elaborarea unor volume colective, semnând, în același timp, numeroase volume de istorie a artei, între care Une histoire indécente du nu féminin (2010), Cent enigmes de la peinture: la beauté (2010), L’art face à la censure (2011), Faire rêver: De l’art des Lumières au cauchemar publicitaire (2019), Anna-Eva Bergman – Vies lumineuses (2022). În 2017, l’Académie de Beaux-Arts îi acordă Premiul Bernier pentru eseul L’univers sans l’homme (2016). În 2014, devine directorul Fundației Hartung-Bergman, care administrează operele artiștilor Hans Hartung și Anna-Eva Bergman. În prezent, este profesor la École Polytechnique. În 2003, Thomas Schlesser publică primul lui roman, La vierge maculée, iar în 2024 vede lumina tiparului Ochii Monei (Les yeux de Mona), fenomen internațional, în curs de apariție în 60 de țări.
Ochii Monei, roman ce a cunoscut un succes fulminant, este la acest moment în curs de traducere în peste 60 de țări. Povestea Monei și a bunicului său este însoțită de splendide reproduceri ale unor capodopere din istoria artei expuse în trei muzee celebre pariziene: Luvru, Orsay, Beaubourg. Ochii Monei este povestea emoționantă a relației solare dintre Mona, o fetiță de zece ani și bunicul ei, un iubitor și un cunoscător versat al tainelor artiștilor care însoțește fetița într-o călătorie de explorare a artei și a nevoii fundamentale de frumos.
Intriga romanului: un singur an, atât îi rămâne Monei pentru a descoperi frumusețea lumii, are un rol eșențial în creionarea contextului și parcursului fetiței de la iubitoare de sclipici, la fetița matură emoțional și care poate surprinde frumusețea artei prin „vederea ei perfectă”.
Un an, acesta este verdictul medicilor, neputincioși în fața unei boli misterioase a fetiței care își pierde vederea. În fiecare dintre cele 52 de săptămâni, bunicul ei, un om erudit și înțelept, o ajută să descopere esențialul: 52 de capodopere. Cei doi vor străbate galeriile marilor muzee ale Parisului încredințându-se lui Botticelli, Vermeer, Goya, Courbet, Brâncuși, Kahlo sau Basquiat.
Schlesser ne ia de mână și ne invită să plonjăm împreună în fiecare operă comentată de bunic, pentru ca Monei să i se înscrie în memorie frumusețea ei intrinsecă și lecția de filozofie pe care o emană. Contemplând capodopere, fetița va deprinde și valori precum generozitatea, spiritualul, melancolia sau revolta și va aplica aceste mici învățături în viața sa cotidiană. Un roman despre salvarea prin artă, unic în felul său, pasionant, revelator.
Eu vă recomand să nu lăsați numărul de pagini al romanului să vă descurajeze, ci dimpotrivă sa-l priviți ca un scurt tratat de inițiere în tainele picturii și al artei în general, dar mai ales să aflați de ce riscă Mona să rămână fără vedere. Acest aspect este crucial în viața noastră a tuturor.
Între bunici și nepoți se creează uneori o legătură miraculoasă, născută prin faptul că, printr-un soi de curbă existențială, bătrânii se întorc de la altitudinea vârstei lor înaintate la sentimentele fragedei lor copilării și înțeleg mai bine decât oricine primăvara vieții.
Cunoaște-te pe tine însuți cu toate puterile tale, dar mai ales cu toate slăbiciunile și limitele tale, măsoară ceea ce ești cu toată fragila ta măreție și incertitudinile tale.
Nu-ți mai cere scuze când ți se pare că sentimentele tale nu se potrivesc cu așteptările celorlalți.
Vara, anotimpul vieții, bucurați-vă din plin de el, pe duminica viitoare! 🌞
Regretele, acele alegeri pe care le-am făcut și care au împiedicat sau au rănit pe alții sau pe noi înșine: viața netrăită a visurilor abandonate, prietenii care s-au ofilit și au murit sau decizia de a ne retrage inimile din lume și de a nu primi și nici oferi iubire. Aceste lucruri pe care le regretăm sunt surse de pierdere profundă și durabilă. A trăi cu regret este o tristețe grea. Este ca și cum ai merge printr-un cimitir al pierderilor. Regretele necesită mâinile blânde ale compasiunii de sine. Ne este ușor să ne judecăm și să ne rușinăm fără încetare pentru greșelile din trecut. Răscolim aceste oase în speranța deșartă că ar putea apărea o nouă perspectivă, care să ne elibereze de durerea legată de acțiunile noastre. Asta nu ne va ajuta. În schimb, ceea ce ni se cere în liniștea conversației noastre interioare este să păstrăm aceste regrete cu blândețe, recunoscând cine eram în momentul în care am făcut acele alegeri. Ce parte din noi ar fi putut ieși în prim-planul vieții noastre în acel moment? Bunătatea și mila sunt medicamente liniștitoare în camera regretului. Iertarea nu poate fi voită. Putem, însă, să creăm condițiile în care harul iertării poate apărea. Când regretele noastre sunt lustruite de compasiunea față de sine, ele se înmoaie și eliberează viața prinsă în interior.
Uneori, durerea pe care o purtăm pentru aceste bucăți pierdute din suflet se manifestă prin limbajul indignării. Mulți dintre noi am fost învățați să fim băieți și fete cuminți, să nu vorbim când suntem răniți sau umiliți. Cei dintre noi care poartă această povară opresivă au nevoie de sprijinul comunității pentru a ne încuraja să ne găsim vocea, să ne exprimăm împotriva tăcerii interiorizate. În timpul ritualurilor noastre de durere, folosim practici de scriere care ajută la eliberarea vocii care tânjește să spună adevărul. Una dintre practicile noastre include ceea ce numim „expresii protestatoare”, fraze care ne permit să intrăm în teritoriile interzise ale rezistenței și indignării. Unii participanți consideră că fraza „Nu sunt de acord cu asta...” este eliberatoare; alții, „Nu voi tăcea...” sau „Nu voi trăi așa”. Uneori, simplul „Ajunge!” este suficient. Fiecare dintre aceste oferte încurajează durerea de lungă durată legată de aceste părți respinse să se ridice și să pună capăt exilului lor. Este important să ne amintim că durerea nu se manifestă doar prin lacrimi, ci și prin furie și indignare. Prin recunoașterea durerii noastre, începem procesul de a deveni din nou întregi.
Francis Weller, The Wild Edge of Sorrow. Rituals of Renewal and the Sacred Work of Grief
Mersul conștient
🌱Astăzi o Parte din mine este liniștită și vine la întâlnirea din mini-podcastul Timp Drămuit cu o meditație inspirată din IFS (Sistemele Familiale Interne). Această meditație ghidată te ajută să te conectezi cu corpul tău și să aduci atenția în momentul prezent, printr-o practică de mers conștient, ce îmbină respirația cu mișcarea lentă și atentă. Audiție în tihnă și 🌿😌#timpdrămuit!
Imaginea Părintelui Ideal: Practică inspirată din Sistemele Familiale Interne (IFS)
🪺Continui să explorez Sistemele Familiale Interne (IFS), o abordare inovatoare în psihoterapie care ne invită să recunoaștem și să interacționăm cu diversele Părți din lumea noastră interioară. Descopăr protocolul Figurii Parentale Ideale (IPF) pentru vindecarea atașamentelor și dezvoltarea relațiilor sigure. Aflu cum să folosesc tehnici de re-parentificare pentru a dezvolta abilități emoționale și metacognitive, accesând un nou nivel de siguranță și conectare interioară. #sistemefamilialeinterne
Pe cont propriu: Confort cu disconfort
Două treimi dintre profesori au stări de epuizare, așa-numitul burnout, de anxietate, depresie, care face dificil procesul de învățare și relaționarea cu copiii. În același timp și copiii se confruntă cu dificultăți când vine vorba să depună efort în procesul de învățare. Copiii au din ce în ce mai puțin confort cu disconfortul lor, iar sănătatea emoțională a copiilor depinde foarte mult de sănătatea emoțională a adulților: părinți în primul rând, dar și profesori.
Vine Pe cont propriu cu reacții intense de anxietate, cu un secol de la instituirea examenului de bacalaureat în România, cu mai mult de jumătate din cele mai populare 100 de videoclipuri TikTok despre sănătate mintală care conțin informații eronate, cu învățarea ca o capacitate naturală a psihicului, cu limite în relațiile cu elevii, cu o eliberare a emoției și o calmare a Părților activate, cu screening-uri, analize și investigații gratuite pentru profesori, cu modelul IFS în școli, cu o școală toxică și o școală în terapie, cu o discuție de cancelarie despre hârtii transformată într-o dezbatere națională, cu reuniunea profesorilor la 20 de ani de vechime în sistem și o poveste de supraviețuire care așteaptă să fie spusă. #pecontpropriu #traumadineducație #traumadinşcoli
Sub cerul Buzăului adună povești din inima comunității și evenimente care pun în lumină viața frumoasă a orașului și a oamenilor săi. Uite ce se întâmplă la Buzău în luna iunie! #povestidincomunitate #evenimentedinoras
Amintirile scad inflamația în corp: invitație la reflecție
Te invit să te oprești, chiar și pentru câteva clipe. Să închizi ochii, dacă simți. Să respiri adânc și să lași simțurile să te conducă în interior. Răspunde, în gând sau în scris, la aceste întrebări. Nu există răspunsuri corecte sau greșite – doar amintiri care vor să fie trezite:
Ce imagine sau emoție îți trezește mirosul de cretă pe tablă sau de caiet nou?
Cum era aerul când simțeai mirosul de iarbă cosită – dimineață devreme, soare puternic, răcoare? Ce făceai atunci?
Îți amintești mirosul rufelor uscate la soare? Ce stare îți aduce și ce amintire se leagă de acea senzație?
🪄Eu mă joc cu amintirile și poveștile minții în ghidul terapeutic pentru profesori, Îmblânzirea anxietății. #psihoeducație #sănătatemintală
Cătinelul meu
🪭Împreună cu Irina, Camelia, Florina și Raluca, am creat ONGul Cătinel. În Cătinel vorbim despre conștientizarea efectelor trăitului pe repede înainte și promovăm trăitul Cătinel cu soluții ce țin de sănătate (fizică, emoțională și mintală), mediu, educație și cultură. Vrem să aflăm cum simți tu trăitul pe repede înainte și cum experimentezi trăitul Cătinel. Lasă-ne câteva fărâme din trăirile tale.
🍥În Cătinel o avem ca membră fondatoare pe Raluca Trufin, fashion designer și profesor de arte vizuale. Raluca s-a alăturat ONG-ului Trăim Cătinel pentru că îl vede ca pe o ancoră într-o mare agitată de oameni, pentru oameni. În weekend-uri și în vacanțe, Raluca zboară. Merge pe munții României și câștigă zile, cum spune ea. Iubește verdele pădurii și se lasă cucerită de măreția culmilor în liniște. Din întâlnirile ei cu cerul, împarte cu cititorii Timpului Primenit instantanee de privit și găsit cu privirea acele detalii care ajung până la noi. Imaginea săptămânii vine însoțită de întrebarea Ralucăi:
